Doar o zi ne mai desparte de Sărbătoarea Nașterii Domnului. Există multe tradiții și obiceiuri legate de acest praznic și, chiar dacă unele dintre ele au fost înlocuite, multe altele s-au păstrat.
Primii creştini nu celebrau naşterea lui Iisus pe 25 decembrie, considerând că aceasta a avut loc în luna septembrie, odată cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic).
Însă unde își are originea Crăciunul și cum a ajuns data de 25 decembrie să fie asociată cu nașterea lui Iisus?
Sfânta Scriptură nu oferă prea multe detalii despre acest lucru. Mărturii despre sărbătorirea nașterii nu se întâlnesc, cu atât mai puțin ziua în care Domnul S-a născut. Nici dovezile extra scripturistice nu sunt mai numeroase, neîntâlnindu-se nicio mențiune la scriitori creștini timpurii precum Irineu sau Tertulian.
Origen (165-264 d.Hr.) se află însă la extrema opusă, luând în râs aniversările nașterilor, considerându-le practici păgâne; pentru noi, o mărturie puternică a faptului că la acea dată nașterea lui Iisus nu era celebrată prin festivități.
Astăzi există două teorii care răspund la această întrebare, una destul de larg răspândită și una foarte rar auzită în afara cercurilor teologice (deși este de o dată mult mai veche).
Prima este cea care afirmă ca originile datei Crăciunului sunt împrumutate din sărbătorile păgâne, de la Saturnaliile romane aflate la finele lui decembrie sau de la popoarele barbare care își aveau sărbătorile cam tot pe la această vreme.
Se vehiculează că intenționat creștinii au ales ziua de 25 decembrie pentru a răspândi mai ușor creștinismul. În anul 264, Saturnaliile au căzut pe 25 decembrie şi împăratul roman Aurelian a proclamat această dată „Natalis Solis Invicti”, festivalul naşterii invincibilului Soare.
Astfel, Crăciunul – semănând unei sărbători păgâne – ar fi fost îmbrățișat cu o mai mare ușurință de către mai mulți dintre păgâni. În ciuda popularității de astăzi, această teorie nu-și are dovezi în nicio scriere creștină veche. Autorii creștini ai vremii n-au făcut nicio legătură între solstițiul de iarnă și nașterea lui Iisus.
Abia în veacul al XII-lea, un comentator biblic sirian afirmă că sărbătoarea Crăciunului a fost mutată de la data de 6 ianuarie la 25 decembrie pentru a coincide cu cea a Soarelui invincibil. Ideea a fost răspândită și mai mult în veacurile XVIII și XIX de cercetători în studiul religiilor comparate care au afirmat că, neștiind când S-a născut Hristos, creștinii au asimilat sărbătoarea păgână a solstițiului în scop propriu.
În 325, împăratul Constantin cel Mare a desemnat oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie „zi sfântă” într-o săptămână de şapte zile şi a introdus Paştele cu dată variabilă.
Cu toate acestea, cele mai multe ţări nu au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie), în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, iar în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.
CE TRADIȚII STRĂBUNE AU ROMÂNII
Înainte de ajun, în seara de 23 spre 24 decembrie, în unele zone ale țării se pregătește o masă cu bucate de post pentru sufletele celor adormiți.
În ajun, copiii, tinerii, dar și cei mai în vârstă întâmpină venirea lui Hristos pe pământ prin colinde și cântece de stea. Colindătorii sunt răsplătiți cu covrigi, mere, nuci și turte specifice, numite „scutecele lui Hristos”.
Sărbătoarea Crăciunului este începutul perioadei cu cele mai frumoase obiceiuri populare din tot ciclul anului calendaristic. În general, repertoriul folcloric al Crăciunului este asemănător pe tot cuprinsul ţării. Ar fi de semnalat, totuşi, unele obiceiuri specifice anumitor zone şi regiuni, cu elemente particulare interesante, care dau un colorit variat datinii.
În principal, obiceiurile gravitează în jurul colindatului, obicei străvechi, care la noi coboară până în vremea daco-romană, de unde, trecând prin veacuri, s-a îmbogăţit tematic şi artistic şi a ajuns ca astăzi să fie un fenomen de suflet românesc, de măiestrie artistică şi de credinţă.
Cu “Steaua”, cu “Vicleimul” sau “Irozii”, cu “Moş Crăciun” sau numai constituiţi în cete, pe vârste, colindătorii vestesc ca Magii din Evanghelie ori ca păstorii Betleemului: “Astăzi s-a născut Hristos”.
Ca şi în vechime, Crăciunul este aşteptat cu nerăbdare şi bucurie de toată lumea. Aproape că nu există sat la noi unde să nu se colinde. În Moldova şi Bucovina se cântă numai textele de colindă, în timp ce în Transilvania se cântă şi alte poezii populare. Chiar şi “Mioriţa” se colindă. Nicolae Boboc, în cartea sa “Motivul premioritic în lumea colindelor” (1985), demonstrează faptul că imaginile baladei sunt frecvent întâlnite în colindele maramureşene.
Obiceiul colindatului
Create ca expresie a credinţei primite prin predică încă din epoca apostolică, când în ţinuturile dunărene s-a răspândit creştinismul propovăduit după tradiţie de Sfântul Apostol Andrei, şi de la el prin misionarii greci şi daco-romani, colindele sunt tocmai prelucrarea în spirit popular a învăţăturii creştine evanghelice, receptarea liberă a ideilor şi reproducerea lor într-o imagistică nouă, îmbogăţită de credinţele poporului. Ele vorbesc despre Mântuitorul Iisus Hristos ca om, ca Dumnezeu, ca Fiu al Tatălui ceresc, Mântuitor, Răscumpărător ş.a., chipul său fiind înfăţişat în imagini multiple şi variate.
Deşi au un pronunţat caracter hristocentric, colindele au primit şi teme noi, legate de aspecte ale vieţii sociale şi spirituale româneşti. În acest fel, unele colinde au un caracter liric, altele au, prin contaminare, un pronunţat accent de baladă.
O seamă de colinde sunt inspirate din teme laice. Aşa se face că avem colinda “de cerb”, “de fecior”, “de fată”, “Ziurel de ziuă” sau “colindul curţilor”, cum este “La poartă la Ştefan Vodă”. De asemenea, în unele zone, colindătorii poartă măşti sau recuzită asemănătoare cu obiceiurile de Anul Nou, ceea ce ne duce cu gândul la Calendele romane, care au supravieţuit la noi, nu în colindă, ci în obiceiurile şi alaiurile urătorilor.
Obiceiul colindatului este mai puternic în Transilvania şi Moldova. Aici, se reunesc cete de diferite vârste, care umblă, după datină, în seara Ajunului, chiar toată noaptea, şi cântă pe la casele sătenilor, vestindu-L pe Hristos, asemenea primilor creştini.
“Umblatul cu “Steaua””
În Bucovina, de Crăciun, colindă mai mult fetele mici, flăcăii şi femeile măritate, iar fetele mari aşteaptă acasă colinda flăcăilor. După ce cântă la fereastră, aceştia intră în casă, unde sunt cinstiţi de gazdă. Mircea Eliade consideră că ospăţul colindei este partea cea mai veche a datinii, părere care trebuie primită cu oarecare rezervă, pentru că, dacă ea exprimă un adevăr în ce priveşte vechimea colindei, e mai puţin probabil ca ospăţul să fi precedat alte părţi ale datinii, precum cântarea în comun şi ritualul.
“Irozii”, “Moş Crăciun”, “Neaţa”
Pe lângă colindatul propriu-zis, se joacă şi piese inspirate de evenimentul Naşterii Domnului. De un pitoresc aparte este piesa “Irozii” sau “Vicleimul” – reproduce întâlnirea Magilor cu regele Irod şi conflictul pe tema aflării Noului Împărat, vestit de steaua care li s-a arătat la răsărit. Transpusă din misterele medievale în mediul popular, piesa a circulat până în vremea noastră şi păstrează, frecvent, caracterul de dramă liturgică.
La fel de întâlnită este piesa “Moş Crăciun”, care însoţeşte în multe părţi colinda şi reproduce legendara întâlnire a Maicii Domnului cu bătrânul Crăciun (personaj apărut în antichitatea creştină, după un motiv apocrif elen şi transmis prin influenţa tradiţiei slave la noi, unde a dobândit o mare popularitate).
În Gârbovi, Ilfov, cu o seară înainte de Ajun, se umblă cu “Neaţa”, iar în ziua de Ajun, cu colinda “Bună dimineaţa”. Tot aici se întâlnesc colinde speciale pentru băieţi şi colinde pentru fete.
Cântece de cultură creştină
De amintit că există şi alte teme, străine obiceiului creştin, fapt care i-a determinat pe unii cercetători să considere obiceiul ca fiind la origine laic, chiar păgân, prilej cu care au făcut o separaţie netă între colinda laică şi cea religioasă. Tentaţia unei asemenea aprecieri vine din faptul că repertoriul colindelor cuprinde, pe lângă elementele creştine, legate de Naşterea Domnului mai ales, şi o mulţime de motive laice, chiar mitologice.
Indiferent de tipologia întâlnită, colindele rămân cântece de cultură creştină. Chiar numele colindei vine din latinescul “acolo,-ere” şi înseamnă “a cinsti”, în sens religios. Răspândite pe un spaţiu mare la noi, dar şi în alte părţi ale lumii, ele sunt cântate cu acel melos liturgic specific şi dau expresia unui sentiment de trăire a misterului Naşterii în cadrul spiritual al tradiţiei populare.
În ceea ce priveşte datinile teatrale întâlnite, acestea cultivă aspecte ale aceluiaşi mister, dar în forme proprii, cu elemente dramatice, menite să reproducă secvenţe din atmosfera nativităţii, într-o viziune care – fie că vine din surse canonice, fie apropiate de acestea, dar consacrate de multă vreme în repertoriul popular – este ilustrativă pentru sărbătoarea pe care o celebrăm.
Ziarul de Ploiești